Relatia parinte-psihoterapeut

Relatia dintre parinte si psihoterapeut trebuie sa fie una bazata pe incredere, comunicare si nu in ultimul rand pe un schimb util de informatii si de tehnici care sa ajute parintele sa corecteze comportamentul copilului. Din pacate in multe cazuri realitatea este alta decat mi-as dori sa fie. Unii dintre parinti considera psihoterapeutul mecanicul care vine si rezolva problema cu o cheie franceza fara ca ei sa faca nimic sau aproape nimic, mai sunt si situatii in care psihoterapeutul nu doreste sa invete parintele cum sa se comporte si cum sa reactioneze in anumite situatii pentru a nu-si pierde painea de la gura. Din punctul meu de vedere ca psihoterapeut ambele variante sunt la fel de gresite pentru ca nu fac bine pacientului si implicit persoanelor din jurul lui. Grija ambelor parti parinti si psihoterapeuti trebuie sa fie COPILUL si ceea ce este mai bine pentru el. Deasemenea psihoterapeutul trebuie sa accepte faptul ca e posibil ca metodele folosite de el sa nu fie bune pentru respectivul pacient, in aceasta situatie psihoterapeutul trebuie sa caute metode alternative dar care sa functioneze. Parintele trebuie sa fie atent la comportamentul copilului si sa-i comunice psihoterapeutului daca sunt schimbari, daca da, in ce constau aceste schimbari si bineinteles daca are vreo idee care crede ca ar functiona ar trebui sa poarte o discutie cu terapeutul si sa hotarasca impreuna daca ar fi buna pentru copil. COMUNICAREA este cuvantul cheie in acest tip de relatie, copilul avand nevoie la fel de mare atat de psihoterapeut cat si de parinti, cat timp cele doua parti comunica totul va merge mai repede.